Then I fell to the ground,
Tasted ashes on my tongue,
Thinking that only dead
Are...forever young...
         Terence Jay - One Blood

Acum ceva vreme obisnuiam sa imi insotesc tatal la vanatoare. Aceasta activitate trezea in mine un instinct care probabil ar fi trebuit sa moara imediat dupa ce inaintasii mei s-au mutat din pesteri in colibe si s-au apucat de agricultura. Dar el s-a incapatanat sa supravietuiasca, sa se adapteze si sa ajunga la mine.

Era 13 februarie. O haita de lupi se apropiase periculos de satul bunicii mele, asa ca cei responsabili organizasera o vanatoare. Sectorul nostru era intr-o livada. M-am gandit ca animalele nu au nicio sansa. Dupa o vreme, unchiul meu a impuscat un exemplar splendid. M-am apropiat de el. Avea rani adanci de la alice, dar ma privea amenintator. Ochii sai turbati de durere si furie ma urmareau. L-am privit in ochi, moment in care am simtit un respect imens pentru animalul care urma sa-mi devina victima. Nu era deloc ca acele caprioare care cerseau mila chiar si atunci cand lama cutitului le taia gatul, furandu-le si ultima suflare. I-am curmat viata cu o lovitura scurta, dar sigura in inima. A fost ultimul animal pe care l-am ucis la vanatoare.

Dar dupa aceea...locul meu de vanatoare s-a mutat intre oameni. Intre cele mai scarboase animale care au umblat vreodata pe acest pamant. Dar stiti ce e frumos? Nu e nevoie sa folosesti un cutit pentru a ucide un om. Oamenii au privilegiul de a putea muri in sute de feluri. Diferenta sta in felul in care o fac. Unii sunt caprioare, altii, prea putini, sunt lupi. Majoritatea nu sunt atacati niciodata, dar se ascund si le e frica sa lupte pentru ceea ce-si doresc. Altii, desi simt gustul prafului in gura, se incapataneaza sa se ridice si sa mearga mai departe. Si acestia sunt adevaratii invingatori. Cei care cad cu demnitate. Ei nu pot fi invinsi. Ei isi inving vanatorul, ii castiga respectul, il privesc in ochi si il ameninta chiar si atunci cand ultima suflare le paraseste corpul. Pentru ca ei stiu ca nu este importanta destinatia, ci drumul. La destinatie vor fi importante doar amintirile; se vor uita la cicatrici si vor avea ceva de povestit. Deci, ce spui? Ne punem la o poveste sau pornim spre alte incercari?

You ask me if I known love 
And what it's like to sing songs in the rain. 
Well, I've seen love come, 
I've seen it shot down, 
I've seen it die in vain.
                Bon Jovi - Blaze of Glory

Mi-e frica de hartie. De ce? Pentru ca acea hartie goala este locul in care trebuie sa-mi las o parte din suflet. Nu am unde sa ma ascund. Si totusi, mai exista o salvare. Daca e pusa unde trebuie, acea bucatica de suflet nu va vedea niciodata lumina zilei. Dar ce se intampla atunci cand auzi cum iti sopteste sa o eliberezi, sa o lasi sa zburde spre lume, sa impartaseasca, sa experimenteze, sa fie criticata, doar pentru a se intoarce la tine, sa-ti ofere tot ce a adunat si sa te imbogateasca?
Eu cred ca exista doua variante: se poate lasa acolo, in colivia ei, sa se zbata, pana isi pierde toate puterile si, in cele din urma, moare. Inevitabil, moare si o parte din om, iar daca acest proces se repeta de prea multe ori, fara sa-si dea seama, omul se autodistruge. Mai exista si varianta eliberarii. Da, dar ce se intampla daca ceea ce aduce inapoi acea bucatica de suflet nu ne va placea deloc?

Intr-o zi am considerat ca sufletul meu a stat inchis prea multa vreme. Si i-am dat voie sa zburde. Si a gasit locuri in care sa se opresca, oameni pe care sa-i indrageasca si lucruri care sa-l surprinda. A experimentat, a fost criticat, si s-a intors la mine, cu toate sentimentele care l-au imbogatit. Dar la intoarcere, a gasit un om sec, care nu a stiut sa se pregateasca pentru el. Iar acum acel om e plin de sentimente pe care nu stie cum sa le arate. Iubeste, ii e mila, respecta, onoreaza, dar nu arata nimic. Asta sunt eu...as vrea sa invat cum trebuie sa-mi impart sentimentele cu lumea. As vrea ca mama mea sa stie cat de mult o respect, tatal meu sa stie cata recunostinta ii port pentru valorile pe care mi le-a transmis, fata la care tin sa se simta iubita...uneori ma simt ca un butoi de sentimente pe cale sa explodeze, dar care nu stie sa isi gaseasca un mod de a-si elibera presiunea care il face atat de sensibil si uneori il aduce la un pas de colaps.

Colegi de convoi

Fiindca esti cu mine, iti multumesc!
La rau si la bine, iti multumesc!
                Directia 5 - Iti multumesc


Pana acum ceva vreme, nu credeam ca am nevoie de colegi de drum, de oameni care sa fie acolo pentru mine, orice ar fi. Consideram ca, orice s-ar intampla, nu pot sa ma bazez decat pe mine. De ce? Nu stiu. Poate pentru ca simteam ca vechii tovarasi de drum, cei pentru care mi-as fi dat si viata, m-au dezamagit. E ciudat cum amintirea cuiva care a insemnat ceva in trecut, poate disparea la fel de usor ca cea a unei albine care tocmai s-a izbit de parbriz. In cel mai rau caz cureti parbrizul si mergi mai departe, fara sa mai ai resentimente sau vreun gand pentru biata faptura. Dar daca ma gandesc mai bine, imi dau seama ca acea albina a fost norocoasa, ca a apucat sa imi influenteze existenta, chiar daca numai pentru putin timp. Ganditi-va ca exista fapturi mult mai nefericite, cum ar fi musculitele care, atrase de lumina farurilor mele, s-au zdrobit de numarul masinii. Aceste nefericite, blonde, brunete, roscate, usuratice, fete cuminti, proaste, inteligente (prea putine puteau fi incadrate la ultima categorie) au trecut neobservate pana la primul popas.

Acolo, la primul popas, am intalnit pe cineva pentru care a meritat sa astept atat de mult in singuratate, cineva care m-a luat de mana si mi-a aratat partea frumoasa a drumului meu, dar care a stiut si sa imi aminteasca de musculitele pentru care nu mi-am asumat niciodata raspunderea; pentru mine erau doar fiinte care si-au intersectat existenta cu a mea, fara ca eu sa imi dau seama de acest lucru. De acolo am pornit impreuna, eu si micuta mea, ea inainte, frumoasa si gratioasa, eu dupa ea, uneori badaran si haotc. Dar de fiecare data ma asteapta, nu uita de mine, ma accepta asa cum sunt, se opreste cu mine la fiecare popas...asa mergem impreuna, pe autostrada vietii, o minune si un dezastru, un convoi al sentimentelor care au stat prea mult timp undeva, pitite in noi, mult prea speriate pentru a iesi la lumina. Iti multumesc ca m-ai lasat sa te urmez, micuta mea, iti multumesc ca m-ai lasat sa fiu omul de langa tine.

Primul drum

When you wanna give up, and your heart's about to break
Remember that you're perfect, God makes no mistakes.                                                           Bon Jovi -Welcome to Wherever you are

Nu credeam ca va fi atat de greu sa imi pun gandurile in ordine si sa scriu acele lucruri care imi bantuie somnul, care nu ma lasa sa ma bucur de fiecare clipa a vietii. Mi s-a spus ca scrisul ma va ajuta. Ei bine, este ca atunci cand iti infrunti cel mai mare dusman, sau cea mai mare frica. Dar am sa o fac, pentru ca imi place sa cred ca nu sunt un las.

Nu am mai simtit de mult puterea cuvintelor. Poate ca m-am si ferit sa o fac. Nici nu stiu de ce am deschis acest blog. Poate pentru ca nu mai suportam gandul ca acele povesti scrise intr-un caiet dosit bine intr-un sertar nu sunt doar pentru mine. Sunt secrete ce vor deveni, pas cu pas, destainuiri. Am sa le transmit asa cum stiu eu s-o fac. Nu sunt un scriitor care vrea sa se afirme sau sa socheze prin stilul lui, sunt doar un om vulgar care vrea sa impartaseasca experientele sale celor care sunt dispusi sa il asculte. Deci...primul drum.

Pana acum ceva timp, nu prea credeam in destin, ci consideram ca fiecare alegere ne duce spre alta destinatie, spre un alt "destin". Dar atunci imi imaginam ca destinul este un drum prestabilit de la care nu ne este permis sa ne abatem, oricat de mult ne-am stradui. Acum vad lucrurile diferit, si am sentimentul ca destinul este o insiruire de situatii menite sa ne influenteze in mod iremediabil viata. Ceea ce facem intre doua situatii este alegerea noastra, iar noi astfel putem imbunatati sau inrautati lucrurile. Uneori simt ca ma pierd intre aceste puncte intermediare ale vietii mele si uit de lucrurile bune care mi se intampla. Abia trecut peste o incercare, ma pregatesc de cealalta, planificand in detaliu strategia care ma va ajuta sa trec usor peste ea. Dar stiti ce mi se pare haios? Ca oricate planuri mi-as face, nu am niciunul care sa imi fie de folos la momentul cu pricina. Cred ca Dumnezeu este un batranel pus pe sotii. Sper doar ca la sfarsitul acestei remarcabile calatorii pe care o numim "viata" sa il pot cunoaste, si El, marele EL, cunoscator al tuturor lucrurilor vazute si nevazute, sa imi raspunda la toate intrebarile care ma framanta (as da o eternitate petrecuta in Rai - oricum am inteles ca e plicitseala mare acolo - pentru o zi in care sa barfesc cu cea mai informata entitate din Univers).

Deci, Doamne, Tu, care stii tot ce misca aici, as vrea sa stiu si eu un lucru: daca ultimul drum este cel la groapa, primul drum al unui om care este?