Then I fell to the ground,
Tasted ashes on my tongue,
Thinking that only dead
Are...forever young...
         Terence Jay - One Blood

Acum ceva vreme obisnuiam sa imi insotesc tatal la vanatoare. Aceasta activitate trezea in mine un instinct care probabil ar fi trebuit sa moara imediat dupa ce inaintasii mei s-au mutat din pesteri in colibe si s-au apucat de agricultura. Dar el s-a incapatanat sa supravietuiasca, sa se adapteze si sa ajunga la mine.

Era 13 februarie. O haita de lupi se apropiase periculos de satul bunicii mele, asa ca cei responsabili organizasera o vanatoare. Sectorul nostru era intr-o livada. M-am gandit ca animalele nu au nicio sansa. Dupa o vreme, unchiul meu a impuscat un exemplar splendid. M-am apropiat de el. Avea rani adanci de la alice, dar ma privea amenintator. Ochii sai turbati de durere si furie ma urmareau. L-am privit in ochi, moment in care am simtit un respect imens pentru animalul care urma sa-mi devina victima. Nu era deloc ca acele caprioare care cerseau mila chiar si atunci cand lama cutitului le taia gatul, furandu-le si ultima suflare. I-am curmat viata cu o lovitura scurta, dar sigura in inima. A fost ultimul animal pe care l-am ucis la vanatoare.

Dar dupa aceea...locul meu de vanatoare s-a mutat intre oameni. Intre cele mai scarboase animale care au umblat vreodata pe acest pamant. Dar stiti ce e frumos? Nu e nevoie sa folosesti un cutit pentru a ucide un om. Oamenii au privilegiul de a putea muri in sute de feluri. Diferenta sta in felul in care o fac. Unii sunt caprioare, altii, prea putini, sunt lupi. Majoritatea nu sunt atacati niciodata, dar se ascund si le e frica sa lupte pentru ceea ce-si doresc. Altii, desi simt gustul prafului in gura, se incapataneaza sa se ridice si sa mearga mai departe. Si acestia sunt adevaratii invingatori. Cei care cad cu demnitate. Ei nu pot fi invinsi. Ei isi inving vanatorul, ii castiga respectul, il privesc in ochi si il ameninta chiar si atunci cand ultima suflare le paraseste corpul. Pentru ca ei stiu ca nu este importanta destinatia, ci drumul. La destinatie vor fi importante doar amintirile; se vor uita la cicatrici si vor avea ceva de povestit. Deci, ce spui? Ne punem la o poveste sau pornim spre alte incercari?